Poetul Adrian Păunescu a trecut în nefiinţă... Dumnezeu să-l aibă-n paza Sa!

...


O ştire cutremurătoare m-a lovit în urmă cu câteva minute... Cred că ne loveşte pe toţi! Poetul Adrian Păunescu a încetat din viaţă! O veste pe care nu-mi doream să o aflu, pe care în clipele de faţă pur şi simplu o refuz...



După o luptă crâncenă în ultimele zile, inima sa mare a încetat să mai bată. Deşi corpul medical a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru salvarea maestrului, inevitabilul s-a produs! Cultura noastră şi aşa sărăcită în ultimii ani a mai pierdut un titan - Adrian Păunescu!


Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în localitatea Copăceni, judeţul Bălţi - Basarabia, astăzi Republica Moldova. A fost poet, publicist și om politic român. Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet și ca organizator al Cenaclului Flacăra. A fost unul din cei mai prolifici poeți români contemporani. A debutat ca poet în 1960. Din 1973 conduce revista Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul Analfabeții, publicat în 1980 în Flacăra).




Pentru cei pasionaţi de sport, şi mai ales de fotbal, aş vrea să mai precizez că Adrian Păunescu este autorul versurilor care constituie de suficient timp imnurile a două dintre cele mai iubite echipe "Suntem peste tot acasă" - imnul Rapidului şi "Cântec despre Oltenia" - imnul Universităţii Craiova. De asemenea, Adrian Păunescu este cel care l-a convins pe Hagi să se reîntoarcă la echipa naţională, în campania pentru calificarea la Euro 2000, deşi iniţial acesta îşi anunţase retragerea din reprezentativa noastră.


Aş vrea să cred că Adrian Păunescu nu a murit! El a plecat doar să se întâlnească cu Grigore Vieru, bunul său prieten. Deşi nu va mai fi printre noi, versurile sale vor continua să existe, să fie citite, şi poate, într-o bună zi, maestru va fi introdus în manualele de limba română, acolo unde până acum avea interzis.



Colind celui fără de ţară - interpretare Tudor Gheorghe
versuri Adrian Păunescu





Antiptimăvara - interpretare Tudor Gheorghe,
versuri Adrian Păunescu

Cuvintele, al căror stăpân era maestrul Păunescu, se dovedesc în momentul de faţă sărăcăcioase, lipsite de sens! Cultura română sângerează, patria noastră este îndoliată! Adio maestre! Poporul român şi cultura română îţi vor simţi lipsa din plin!




Adrian Păunescu - "Repetabila povara"


Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.



Dumnezeu să-l odihnească-n pace!

Poetul Adrian Păunescu a trecut în nefiinţă...
Dumnezeu să-l aibă-n paza Sa!